|

Ziua Crucii – o sãrbãtoare fundamentalã în calendarul autumnal tãrãnesc

Ziua Crucii – o sãrbãtoare fundamentalã în calendarul autumnal tãrãnesc

Una dintre cele mai importante sãrbãtori a toamnei – Ziua Crucii, la 14 septembrie – se inscrie în sirul obiceiurilor si datinilor traditionale ca moment simbolic când Pãmântul se închide în asteptarea iernii, luând pânã la primãvarã insectele, serpii, cârtitele si alte animale.

Putem spune astfel, cã asistãm climatologic la biruinta treptatã a frigului si întunericului asupra naturii. În satele hunedorene sãrbãtoarea este cunoscutã, mai ales, sub denumirea de Ziua Crucii. În alte zone etnofolclorice ale tãrii mai poartã denumirile de Cârstovul Viilor, Ziua sarpelui iar toti crestinii o denumesc Înãltarea Cinstitei si de Viatã Fãcãtoarei Cruci – pe scurt Înãltarea Sfintei Cruci. În credintele populare „crucea e arma cea mai puternicã a Domnului Hristos si a omului care ajutã în orice împrejurare când Necuratul si duhurile stau sã-l primejduiascã pe crestin” (Tudor Pamfilie – Sãrbãtorile la români) ceea ce dovedeste cã prestigiul crucii este fundamental la români, reprezentând un simbol important al vietii lor.

Simboluri strãvechi

Pe lângã implicatiile religioase, aceastã sãrbãtoare autumnalã are evidente semnificatii arhaice magico-religioase a unor timpuri agrare precrestine când trecerea de la un anotimp la altul se fãcea prin ceremonii speciale în care adunarea recoltei avea loc dupã reguli acceptate de comunitãti din mosi-strãmosi. În aceastã zi, tãranii din satele noastre se abtineau de la consumul unor alimente care aveau simbolul crucii pe ele precum ar fi: ceapa, usturoiul, nuca si pestele: „nu se mânca peste cã are crucea în el cã-i pãcat cã de astã zi te poti îneca cu osele si nu te scapã nime” ne spunea mosul Vasile Lazãr din satul Rapolt, de pe Valea Muresului. Oamenii din satele hunedorene posteau sãptãmâna întreagã iar în zonele viticole, preotii fãceau rugãciuni în vii si la pivnite (Adrian Fochi – Datini si crezuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea). În calendarul muncilor agricole se declansa culesul porumbului si viilor iar Ziua Crucii era cea care dã garantia coacerii acestora. Un bãtrân din satul Aurel Vlaicu, numit Gheorghe Vãleanu, ne spunea: „a doua zi de Ziua Crucii, dis de dimineatã mergeam cu tata si bunicul în vie sã culegem strugurii, spuneau cã acum este bine sã începem culesul”.

Practici magice

Într-o cercetare etnofolcloricã recentã la Basa am constatat cã si sãtenii de aici cred în importanta sarpelui: „cum începe Ziua Crucii tãti sãrpii se duc în pãmânt, aflãm de la nana Ileana Giurgiu din satul Voia, îi sãmn cã se duce vara si trebuie sã ne pregãtim de frig”. Pentru cã acum tot pãmântul se închide si pentru vegetatie, ne spunea interlocutoarea, cã „tãte plâng dupã soare si cãldurã dar îi bine sã culegi acu’ oarece leacuri pântru boli”.

Aceastã ultimã ocazie de a culege plante ca remedii de leac necesare practicilor magice într-o paletã largã de combatere a spiritelor malefice se aflã în situatia când nivelul energetic al acestora este scãzut. De aceea femeile stiau cã de Ziua Crucii se strâng „tãt feliu de buruieni pântru oarece boli, la dezlegat de rãu îs destule, mentã creatã, cimbru, busuioc de deal, merisor, mãieran, ferigã, cipãrus, sãscute, iarba vântului, câte si mai câte, iarã apoi le usucau la icoana Sfintei Fecioare”, dupã spusele lui Eleonora Pãran din acelasi sat, Voia.

În satele din tinutul Pãdurenilor alãturi de posturile adecvate diferitelor sãrbãtori crestine, plantele culese de Ziua Crucii numite „bolbote” erau folosite, peste tot, în tratamentele empirice pentru o gamã largã de boli. Aurel Alic, talentat rapsod popular, din Dãbâca, ne spunea cã „odatã am fost beteag (bolnav – n.n.) de spete darã mi-o fãcut muierea scaldã de bolbote din Zâua Crucii si mi-o luat durerea pe loc ca si cu mâna”.

Tãranii satelor noastre considerau „Crucea Mare” ca reper meteorologic în prevestirea vremii: „dacã tunã dupã Ziua Crucii, toamna va fi lungã”; se credea cã „dacã se duc cocoarele în vreo zi înainte de Ziua Crucii, în noaptea acelei zile va fi brumã”; „nu-i bine sã rupi flori înainte de Ziua Crucii, cã dai slobod la frig sã vinã mai curând”, cum ne zicea baciul Gheorghe Bustea din satul Dumbrãvita, de pe Valea Muresului. Credintele, semnele si datinile de toamnã din calendarul traditional al tãranului au o anume omogenitate morfologicã si functionalã reflectatã în viata cotidianã a comunitãtilor. Dacã întregul etos al anotimpului în discutie continuã sã se erodeze astãzi în memoria colectivã si individualã, Sãrbãtoarea Crucii continuã sã dãinuie plenar în viata satului hunedorean ca o rãdãcinã adânc înfiptã în pãmântul strãvechi.

Din “Anotimpuri magico-religioase” de Marcel Laptes


Postări similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.