||||

Multitasking, sau cum să fii absent în viața ta

Să faci multitasking a devenit o obsesie supraevaluată în ultimii ani.

La fel cum să fii veșnic ocupat a devenit o virtute, să fii ocupat și să faci 10 treburi deodată a devenit o calitate demnă de ridicarea unei statui. Statuie pe care nu ți-o ridică nimeni, niciodată, dar nu contează. E chestie de status.
Cum adică să faci un singur lucru odată?
Înseamnă că nu ești în stare de mai mult! Ar trebui să-ți fie rușine și să te târăști sub o piatră!

 

Stop 🙂

Nu ești o mașinărie. Toată nebunia asta și tot ritmul în care ești obligat să funcționezi, din ce în ce mai alert, nu e făcut pentru oameni ci pentru mașinării.

Cei care par că se descurcă, sunt ăia care stau zilnic cu pumnul de vitamine și magneziu la îndemână, că altfel cedează psihic.

Veșnic ocupați, veșnic pe fugă, veșnic nemulțumiți, hrăniți prost, sedentari, neodihniți, în competiție cu alții, absenți din propria viață.

Cine ești tu, dacă te dezbraci de alergătură?
Hai să presupunem că de mâine dispar toate lucrurile care te stresează, care te agită, care te fac să iei suplimente pe viață.

Cu ce rămâi?

Cu 2 ani în urmă, cam pe vremea asta,  ne mutam din București la țară. Lăsasem în urmă hărmălaia, claxoanele, agitația, aglomerația. Ajunsesem în casa noastră încă în lucru și spălam vase.

La lighean, ca bunica pe vremuri.
Am rămas profund și plăcut șocată să realizez că nu se auzea absolut nimic. Nicio alarmă, nicio sirenă, nicio vociferare continuă.

Eram eu, masa, apa, liniștea, câteva păsări ciripind, și o fereastră în fața mea, prin care admiram câmpul întins.

Eram acolo. Prezentă în fiecare farfurie, pahar și tacâm spălat. În fiecare ciripit, cută de pe deget, clătit, pus la scurs.
Unde înainte eram haotică, făceam mai multe lucruri odată și nu eram niciodată complet prezentă în ceea ce făceam, acum reînvățam să fiu eu cu mine.

Să  fac ceva și să aibă sens. Să fac ceva și să nu mă grăbesc. Să fac ceva și să fiu pe deplin conștientă de fiecare mișcare.

În liniște, în tihnă, în deplină armonie.

Fără să mă gândesc la nimic altceva.

Câte un vas pe rând.

Fără griji pentru ce va urma, fără despicat amintiri și fire.

Acum, aici.

Fără muzică, fără clipuri, fără alte voci, fără ideile altora.

Spăl. Clătesc. Scurg. De la capăt.

Ultima dată cred că experimentasem acel sentiment în copilărie.

Doar să stau. Terminasem vasele. Doar să stau. Să privesc cerul, norii, rândunelele. Doar să stau. Să simt vântul, să simt iarba, să inspir adânc.
Să stau…

Eu, cu mine, făcând nimic.

Așa am ales.
Pentru că, oricât m-aș fi mințit înainte, chiar este o alegere.

E o alegere să fii veșnic ocupat, e o alegere să vezi o calitate în multitasking nesfârșit, e o alegere să stai în anxietate, e o alegere să trăiești așa cum o faci.

Pentru că să îți accepți puterea și libertatea de a trăi cum vrei tu, necesită curaj. Să ai curajul de a trece peste ce ar putea crede alții despre tine, să ai curajul de a fi tu, cel autentic, să ai curajul de a-ți asuma propria viață.

Am avut o perioadă de aproximativ 6 ani în care, constant, făceam minim 3 lucruri simultan.

O zi normală, la mine, consta în toate lucrurile pe care ar trebui să le facă o mică echipă de oameni.
Eram mamă full time, antreprenor full time, și niciuna nu ieșea așa cum ar fi trebuit, pentru că, la un moment dat, inevitabil, undeva dădeam greș.
Făcut mâncare, facturat, schimbat copilul, împachetat colete, legănat, vorbit cu clienții, băgat la spălat, făcut comenzi de materiale, și aș putea continua. În ciuda faptului că la treburile casnice contribuia și soțul, niciodată nu păream să fiu complet în grafic, cu toate aranjate și puse la punct. Ba uitam să fac ceva, ba nu finalizam ceva, ba nu mai puteam pur și simplu, și atunci picam în extrema în care, cu toate că făceam atât de multe, mi se părea că nimic nu fac bine.
Aveam anual minim o perioadă care ducea spre burnout, mă dregeam cu o pauză scurtă și apoi o luam de la capăt.
Din afară părea că sunt mama multitaskingului, că îmi iese absolut tot ce fac. Din interior, însă, se simțea altfel.
Se simțea neîmplinirea, oboseala, neputința, frustrarea de a nu reuși să fac și mai mult, și mai bine, și mai productiv.
Când în sfârșit am clacat, am înțeles.

Kevin Madore și Anthony Wagner, doctori în psihologie, scriau în Cerebrum pentru the Dana Forum on Brain Science, un articol foarte interesant numit Multicosts of Multitasking

În acest articol ei spuneau că creierele noastre nu au arhitectura cognitivă necesară pentru a procesa realizarea mai multor sarcini simultan pe termen lung. În momentul în care trecem de la o sarcină la alta, creierului îi ia mai mult timp să proceseze ce are de făcut și astfel să ducă sarcina la bun sfârșit, față de cazul în care s-ar fi realizat o singură sarcină de la un capăt la celălalt.

Are sens? Are, sigur că da.

E de mirare, atunci, că noi ne simțim acum infinit mai obosiți, anxioși și depresivi decât se simțeau părinții și bunicii noștri?

Dă-ți timp să faci sarcinile câte una pe rând, pe cât posibil. Acest lucru îți va oferi, pe lângă satisfacția de a finaliza un lucru cu succes, și liniștea care vine împreună cu faptul că nu te lași distras și te concentrezi asupra câte unei singure sarcini, pe rând.

”Am reușit azi să fac 10 lucruri deodată!”

Felicitări. Dar cu ce cost? 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.